Este evident pentru oricine care a fost la plaja sau a vazut cateva filme James Bond ca imbracamintea de plaja a femeilor are tendinta sa devina tot mai mica pe an ce trece si va disparea inevitabil, insa haideti sa o luam in directia opusa: inainte de bikini, de costumul de baie dintr-o bucata sau chiar de imbracamintea pe tot corpul a stra-strabunicii, ce considera societatea vestica drept acceptabil?

Raspunsul este „masinarii”. In perioada victoriana, femeile din clasa de sus trebuiau sa intre in apa in masinarii mari, cunoscute drept masinarii de scaldat („bathing machines”).

O masinarie de scaldat era, practic, o camera de schimb pe roti, fiind actionata fie de cai sau de un aparat mecanic care putea sa care incarcaturi mari. In cutie, femeia putea sa se schimbe in costumul ei de baie deja conservator, insa, in loc sa intre in apa si sa se balaceasca, intreaga structura era carata in ocean. In acel moment aceasta intra in apa, mereu suspendata de un leagan care o oprea sa fie luata de valuri (pentru ca daca incepea sa se inece si striga dupa ajutor, un barbat putea sa o vada, probabil, si atunci ce?). Un ecran de modestie optional putea sa se intinda dinspre spatele masinariei pentru a o proteja de ochii privitorilor, pana intra in apa.

Majoritatea masinarilor de scaldat aveau si o „dipper”, o femeie mare care iesea cu masinaria si le ajuta pe femei sa intre in apa. Daca mai mult de o doamna era prezenta (masinaria putea sa contina pana la sase femei), banuiesc ca angajatele trebuiau sa le stropeasca, razand, cu apa.

Cea mai veche inregistrare a acestor masinarii dateaza din Anglia anilor 1700, fiind folosite pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand oamenii si-au dat seama ca, chiar si fara o coliba, tot nu puteau sa vada prea mult dintr-o femeie sub costumele de baie care le acopereau tot corpul. Acestea au inceput sa dispara la inceputul anilor 1900.